Umbra cruciată a vindrelului e neștiută
tinerilor arbuști când cade iute.
Ce vede norul? Are chipuri multe
izvorul ce-și deschide buza.
Poate-n țâșnirea păstrăvului, mută,
pleznind curentul,
revii tu la picioarele-mi, fată pierdută,
Aretusa.
Iată aprinsul umăr și pepita
întoarsă-n soare,
fluturul verzei, firul de păianjen
întins deasupra spumei care fierbe –
ceva ce merge, altceva ce nu va
trece prin ac întotdeauna.
Trebuie multe vieți ca să faci una.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.