Este ceva magic în felul în care o inimă
se înfioară la atingerea unui fir de lumină.
Acolo e forța de a simți lumea fără platoșă,
forța de a dansa desculț pe marginea vieții
și de-a sări în brațele ei
în momentul celei mai teribile bezne.
O privire, o tăcere, o fisură în voce
și ochiul închis al inimii
vede nuanțe prin întuneric -
cum poate iubi fără garanție,
cum poate plânge pentru frumusețea unei după-amiezi însorite,
cum poate imagina spectacolul unui mâine
într-un hău al nimănui.
Când realul se strânge într-un pumn,
inima, nebună și blândă,
încă bate pentru cântece
pe care nu le-a auzit niciodată.
Poate că tot ce e profund și adevărat în noi
s-a născut într-o clipă de vulnerabilitate...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.