Un vânt hain întrece samovarul
În șuierat, prin noaptea de tăciune.
Icoane-ngenuncheate-n rugăciune
Aduc odăii pacea și altarul,
O lumânare – rază descompusă,
Așterne-o mângâiere peste bucle.
Afară, iarna se încurcă-n pâcle
Când joacă cu zăpadă-n stepa rusă.
Pe-a gândului câmpie călătoare,
În alba ei cămeșă, Tatiana*
Își cântă mut curajul, iar cu pana
Își varsă sufletul pe o scrisoare.
Nu-i nimeni să îi spulbere romanța,
Să-i curme darul sfânt în care pune
Iubirea-nveșmântată-n pasiune,
Feminitatea, frica și speranța
Ce-or să ajungă-n palma lui Evgheni –
Prea plictisit de masca-atâtor fețe,
Cetate cocoșată-n fortărețe,
Captivă-n săli de bal, nu în utrenii.
A scris... A scris cu inima-i de zmeu,
Pân' s-a aprins lumina dimineții.
Se-aude-o troică dând năvală vieții,
Iar clopote-L trezesc pe Dumnezeu.
Și trece timpul, țarul invizibil,
Cu simplitatea lui, aproape sacră...
În fața lumii, se întinde, acră,
Vedenia refuzului teribil.
*
Și curge iarăși timpul, iarba crește,
Apoi zăpezi s-au hotărât să cadă.
Toți anii,-înghesuiți în ambuscadă,
Strâng nemiloși destinul, ca-ntr-un clește.
Ca prin minune, Moscova deschide
Palate aurite pentru pașii
Timizi ai Tatianei. Bogătașii
Îi pun un jilț în sala cu abside,
De bal, cu vals sub candelabrul lunii.
Oglinzi, cu infinitu-n a lor față,
Albaștri ochi și umeri goi răsfață,
Mătăsuri ce se-nfoaie ca păunii.
Se întâlnesc din nou, dar el e altul.
O vede mai frumoasă, mai senină,
Aristocrată-n blănuri de hermină
Ce-ntruchipează-n ochii lui înaltul.
Ar da orice să se întoarcă anii,
Să-i fie oaspete-n odaia mică,
Să simtă că o vrea așa, calică
Și fără eleganța vremii - banii.
Dispară diamantele din salbă!
Ce-ar însemna pentr-un bărbat cu stare,
În serbede sclipiri de lumânare,
Ea, fata în cămeșă albă?
*Tatiana Dmitrievna Larina, eroina din romanul în versuri "Evgheni Oneghin" de Aleksandr Pușkin
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.