Prin East River şi Bronx,
cântau băieţii arătându-şi centurile,
cu cercul, uleiul, burduful, ciocanul.
Nouăzeci de mii de mineri scoteau din stânci argintul
şi desenau copiii, scări şi perspective.
Dar niciunul nu dormea,
niciunul fluviu nu voia să fie,
niciunul nu iubea marile frunze,
niciunul limba plăjii, albastră.
Prin East River şi Queensborough
băieţii luptau cu industria
şi evreii vindeau acelui faun al fluviului
trandafirul circumciziei –
iar cerul vărsa peste poduri şi-acoperişe
cirezi de bizoni izgonite de vânt.
Dar niciunul nu se oprea,
niciunul nu voia să fie nor,
niciunul nu căuta ferigile
nici roata stacojie a tamburinei.
Când luna va răsări
se vor învârti scripeţii ca să doboare cerul;
o graniţă de ace va-ncercui memoria
şi coşciugele-i vor duce pe cei trândavi.
New York de noroi,
New York de sârmă şi moarte.
Ce înger îţi zace ascuns în obraz?
Ce glas desăvârşit va spune adevărurile grâului?
Cine groaznicul vis al pângăritelor tale-ntâmplări?
Nicio singură clipă, bătrân frumos, Walt Whitman,
n-am încetat să privesc barba ta plină de fluturi,
nici umerii tăi de pluş, roşi de lună,
nici pulpele tale de-Apolo neîntinat,
nici vocea ta ca o coloană de scrum;
bătrân frumos cum e ceaţa
gemând egal ca o pasăre
cu sexul străpuns de un ac,
vrăjmaş al satirului,
vrăjmaş al viţei
şi prieten al trupurilor din pânza asprită.
Nicio singură clipă, frumuseţe virilă,
ce-n munţi de cărbune, reclame şi drumuri de fier
te visezi fluviu, ca un fluviu dormind
cu-acel tovarăş ce-n piept ţi-ar cuibări
o suferinţă măruntă de leopard naiv.
Nicio singură clipă, Adam de sânge, bărbatule,
om singur în mare, bătrâne frumos, Walt Whitman,
fiindcă pe terase,
îngrămădiţi în baruri,
ieşind ciorchini din canale,
tremurând între picioarele şoferilor,
sau rotindu-se în ringurile absintului
sodomiţii, Walt Whitman, te visau.
La fel e! La fel! Şi se prăvălesc
peste barba ta luminoasă şi neprihănită
blonzii din nord, negrii deşertului,
mulţimile de ţipete şi gesturi,
ca pisicile şi ca şerpii,
sodomiţii, Walt Whitman, sodomiţii,
drojdii de lacrimi, desfrânaţi buni de bici,
de cizma ori muşcătura îmblânzitorilor.
La fel e! La fel! Cu degete vopsite
arată spre malul visului tău
când prietenul îţi mănâncă mărul
mirosind uşor a gaz
şi soarele cântă pe buricele
băieţilor ce se joacă sub poduri.
Dar tu nu căutai ochii zgâriaţi
nici întunecata mocirlă unde-s înecaţi copiii,
nici scuipatu-ngheţat,
nici rănile rotunde ca burta broaştei
pe care le poartă sodomiţii în trăsuri şi terase
pe când îi biciuie luna-n ungherele groazei.
Tu un nud căutai, ca un fluviu să fie,
taur şi vis, să unească roata cu alga,
părinte al agoniei tale, camelie a morţii tale,
şi în flăcările ecuatorului tău ascuns să geamă.
Fiindcă drept e omul să nu caute desfătare
în codrul de sânge al zilei de mâine.
Cerul are plăji unde poţi ocoli viaţa
şi trupuri ce nu trebuie să se repete-n auroră.
Agonie, agonie, vis, drojdie şi vis.
Asta-i lumea, prietene, agonie, agonie.
Sub orologiul cetăţilor se descompun morţii,
plângând trece războiul cu-n milion de şobolani cenuşii,
bogaţii dăruie ibovnicelor
tineri muribunzi obsedaţi de vedenii,
şi nu e nobilă viaţa, nici bună, nici sfântă.
Dacă vrea, omul poate dorinţa să-şi poarte
prin vena de coral ori prin golul ceresc.
Mâine vor fi iubirile stânci, iar Timpul
o adiere adormită pe ramuri.
De-aceea nu-mi ridic glasul, bătrâne Walt Whitman,
împotriva copilului care scrie
pe faţa perinii, numele fetii,
nici împotriva băiatului ce se-mbracă-n mireasă
în întunecimea şifonierului,
nici împotriva singuraticilor din cazinouri
care beau cu scârbă apa prostituţiei,
nici împotriva bărbaţilor cu ochi verzi
ce iubesc bărbatul şi-n linişte buzele-şi ard.
Dar împotriva voastră, da, sodomiţi ai oraşelor,
cu carnea tumefiată şi cuget imund,
drojdii ale mocirlei, hàrpii, duşmani fără visul
iubirii ce-mparte cununi de bucurie.
Veşnic împotriva voastră care daţi băieţilor
picături murdare de moarte cu venin amar.
Împotriva voastră mereu,
Faeries nordamericani.
Pájaros din Havana,
Sotos din Mexic,
Sarasas din Cádiz,
Apios din Sevilla,
Cancos din Madrid,
Floras din Alicante,
Adelaidas din Portugalia.
Sodomiţi de pretutindeni, asasini ai porumbiţelor!
Sclavi ai femeilor, căţele ale budoarelor lor,
desfăşuraţi în pieţe cu tremur de evantai
ori pândind în peisajele ţepene ale cucutei.
Să nu fiţi cruţaţi! Moartea
ţâşneşte din ochii voştri
şi strânge flori cenuşii pe malul mlaştinei.
Să nu fiţi cruţaţi! Alarmă!
Ruşinoşii, neprihăniţii,
claisicii, aleşii, cei ce se roagă
vă-nchidă porţile-orgiei.
Iar tu, frumos Walt Whitman, dormi pe malurile Hudsonului
cu barba spre pol şi mâinile deschise.
Lut moale sau zăpadă, limba ta cheamă
tovarăşii care să-ţi vegheze gazela fără trup.
Dormi, nu rămâne nimic,
Un dans de ziduri tulbură preriile
şi America se-neacă-n maşini şi hohote de plâns.
Vreau ca vântul puternic al celei mai adânci dintre nopţi
să zmulgă florile şi literele arcului unde dormi
şi un copil negru să vestească albilor de aur
începutul împărăţiei spicului.
vezi mai multe poezii de: Federico Garcia Lorca
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Da un nume mare care contrazice axioma că valoarea nu are legătură directă cu cantitatea! Din informațiile mele - este cel mai prolific autor, Flori!
Gerra Orivera
joi, 03 septembrie 2015
Lorca, ce nume mare al poeziei spaniole.
Cu drag,
Flori
flori.paun
joi, 03 septembrie 2015