Stejar bătân, sub umbra-ți ne’ntinată
aș vrea să cercetez izvorul vieții mele
și din nămolul umbrelor să scot
smaraldul poeziei.
Arunc în tulburimea apei mreje,
dar le ridic tot goale.
Mai în străfund de tenebrosul mâl
zac nestemate!
Afundă-ți ramul sfânt în pieptul meu,
ah solitar stejar!
Ș lasă-mi în sufletul-urcând
misterele, iubirea-ți foșnitoare!
Tristețea asta de copil va trece,
deja o știu! Iar fericirea
își va lăsa din nou ghirlandele
pe fruntea mea rănită,
deși nicicând aceste mreje n-or pescui
ascunsele smaralde
din trista somnolență ce strălucește-n
străfundul vieții mele.
Transcendentala mea durere
este durerea ta, bătrâne.
La fel ca suferința unor stele
sau ca mâhnirea florii pustiite.
Mi-s lacrimile lunecând prin luturi
și,-aidoma rășinii tale,
se scurg pe apele din matca
șerpuind spre noaptea rece.
Așa vom luneca și noi,
eu cu-ale mele pietre prețioase,
iar tu cu ramuri pline de fabuloase
ghinde transparente.
Nu mă lăsa nicicând tristeții mele,
prietene scheletic,
Mai bine zi-mi un cântec vechi din gura ta bătrână, ne’ntinată,
cu slove de pământ întrepătrunse
în melosul albastru.
Mă-ntorc din nou s-arunc acele mreje
peste izvorul vieții mele,
năvoade țesute cu fire de speranță,
goilte de poeme,
și scot doar pietre false din mâlul
pasiunii adormite.
Vibrează toată apa din fântână
cu soarele de toamnă
și simt, smulgându-i rădăcina,
cum fuge dinlăuntrul meu stejarul.
1919 (Carte de poeme, 1921)
Traducere - g. Cristea
Encina
Bajo tu casta sombra, encina vieja,
quiero sondar la fuente de mi vida
y sacar de los fangos de mi sombra
las esmeraldas líricas.
Echo mis redes sobre el agua turbia
y las saco vacías.
¡Más abajo del cieno tenebroso
están mis pedrerías!
¡Hunde en mi pecho tus ramajes santos!
¡oh solitaria encina,
y deja en mi sub-alma
tus secretos y tu pasión tranquila!
Esta tristeza juvenil se pasa,
¡ya lo sé! La alegría
otra vez dejará sus guirnaldas
sobre mi frente herida,
aunque nunca mis redes pescarán
la oculta pedrería
de tristeza inconsciente que reluce
al fondo de mi vida.
Pero mi gran dolor trascendental
es tu dolor, encina.
Es el mismo dolor de las estrellas
y de la flor marchita.
Mis lágrimas resbalan a la tierra
y, como tus resinas,
corren sobre las aguas del gran cauce
que va a la noche fría.
Y nosotros también resbalaremos,
yo con mis pedrerías,
y tú plenas las ramas de invisibles
bellotas metafísicas.
No me abandones nunca en mis pesares,
esquelética amiga.
Cántame con tu boca vieja y casta
una canción antigua,
con palabras de tierra entrelazadas
en la azul melodía.
Vuelvo otra vez a echar las redes sobre
la fuente de mi vida,
redes hechas con hilos de esperanza,
nudos de poesía,
y saco piedras falsas entre un cieno
de pasiones dormidas.
Con el sol del otoño toda el agua
de mi fontana vibra,
y noto que sacando sus raíces
huye de mí la encina.
1919 (Libro de Poemas, 1921)
vezi mai multe poezii de: Federico Garcia Lorca
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.