După atâtea pagini scrise de privirile pestrițe
cuibărite-n vis, golan, nu dau nici macar un ban
pe strai lucitor, de zeu,
dacă nu-i din Dumnezeu.
Dacă-i vagabond sprințar,
îl privesc ca pe amnar ce aprinde foc de paie,
Ce e bărbătesc în claie?
Cărăruia stă vivace, te strecori și printre ace,
cu un vis la temelie, paradisul reînvie
din credința, ceteraș, mișcând totul pe imaș.
Nu e timp de nostalgie după ce a fost în vie,
timpul diafan se scrie
ca o carte nelumească, metaforică făptură,
Care e a lui măsură? E secunda? Este veacul?
Este dorul, este sacul care stă ca o scufie?
Te apasă sau îți scrie cu o dreaptă socoteală
să nu fii cuprins de fală
cât simți binecuvântarea.
Cui închini clipa,cântarea?
Dragostea e dezmierdarea. (26.07.2024)
vezi mai multe poezii de: iulia.dragomir
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.