Final de mileniu. Repetiţie generală. - Lucia Stefanovici
Poezie adăugată de: Lucia

    miercuri, 08 martie 2017

Cel mai greu e să nu spui nimic.
Bătrânul gârbovit în sudalmă
aşteaptă pe cea fără dinţi.
Între ei, parlamentari- afacerişti nedesprinşi din şablon,
înghesuiţi pe acelaşi şotron desenat de criminalişti
se fluieră şi-şi dau coate pe carotida de cretă.
Cel mai greu e să nu spui nimic,
căci le zăreşti domnişoarele eşantionate din pager
şi-n ochiul tău bulbucat s-a mutat Diogene,
care încă mai caută un om.
Continui să nu spui nimic.
Cel mai greu e să nu spui nimic.
Te aşezi chiar în drum şi părinţii încep să te creadă nebun
şi lumea se agaţă de tine împiedicată şi
simţi cum te ciopleşte cu bombeu.
Miroase a hău,
la început doar un pic,
apoi tot mai rău
şi cel mai greu e să nu spui nimic.
Cu lumânarea ajunsă la capăt ţi se topeşte carnea încet
şi carnea cuminte şi moale se prelinge pe linia subţiată a vieţii.
Ai învăţat de acum să taci cu bucurie,
dar greu, cu adevărat greu e să nu fii trist.
Încercând să uneşti rădăcini putrezite,
începi să zăreşti asceţi răstigniţi şi călugări- copii

ce se roagă să poarte un capăt măcar de păcat.
Conversezi, în tăcere, o vreme
şi o jumătate de vreme cu ei, dar greu,
cu adevărat greu e să nu fii trist.
Ştii cât de rar se întâmplă să treacă
cineva care poartă ecoul unui singur cuvânt.
Al cuvântului singur.
Şi învăţând să nu te întristezi,
parcă începi să fii fericit.
Ca o piatră.
Care la mângâiere musteşte
Gustul cuvântului întregit.



vezi mai multe poezii de: Lucia




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.