O femeie din sat. Rădița. Vocea ei plânsă, scursă, de lumânare, de cimitir plouat. Bătută de omul ei. Și fuga târzie. Părerea de rău. Totul târziu.
Și spânzuratul. Un văr mi se pare. Vărul Ștefan, tractorist vagabond, spânzurat într-un grajd.
Vecinul Nicu, în zori, bătând la poartă, aduce apă de pomană.
Oameni purtați de colo-colo. Moartea, viața de colo-colo. Morți de pomană.
Lume câinoasă. Lume singură. Lume stinsă. Aici, în rezervația satului, trăiesc ultimii noștri strămoși.
E ploaie, e secetă, totul fără măsură - ploaie și secetă. Trecem prin câmp cu semințe în mâini. Aproape străini - străinii pământului, pământul străin.
Aici zace: satul vechi așezat în bună cuviință, în ctitorii de fântâni, de iarbă, de drumuri și pietre de hotar.
Praful și pulberea - răscrucea ne-nghite.
Vol."Epitaf", Editura Cartea Românească, 1981
vezi mai multe poezii de: Florența Albu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.