știam,
se liniștea vântul
si luna trecea peste viile-n floare
storcându-le-n cupe
polenuri astrale.
Încet, adânc, tăcut
trecea luna
peste florile viei,
peste inima mea
si-n pădurea salcâmilor
privighetori începeau
noaptea lor alba de cântec.
Toate erau frumoase si pline
si ochiul mare al morții
se uita din vârful lumii
la mine.
În jurul lui - dorinți, iubiri,
privighetori si flori de vie,
si ploi lunare, si visări
creșteau concentric, până sus -
dar răzbătea din toate ochiul,
atât de calmul
ochi al morții.
vezi mai multe poezii de: Florența Albu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.