Patru flamuri negre în salcâmii curții.
Cerul secetei, vântul secetei,
mâluri de amurg colorate greu,
Doamne, pân' la roșu,
negrurile toate!
Nu mai sperie sperietoarea.
Vin stăpânii noi
să deschidă ușile
casei, unde morții mai șoptesc un aer
îmbibat de dragoste, de ura lor;
năvălesc prin geamurile colorate
stoluri-stoluri - grive
împing 'năuntrul.
Nu mai sperie sperietoarea.
În ogradă, nucul cu sperietoarea,
nu mai sperie sperietoarea;
ciorile cum pradă nucul, cum ne pradă -
nu mai sperie sperietoarea!
Casa cu ograda se scufundă,
flamuri negre-n vântul secetei,
flamurile-n colțuri
mai înseamnă locul,
golul roditor -
nu mai sperie sperietoarea.
Vol. "Epitaf", Editura Cartea Românească, 1981
vezi mai multe poezii de: Florența Albu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.