Lumină, cum te așterni tu pe verdele
artificial, copios; cum urmezi pașii femeii,
prezență-absență,
în golul priveliștii.
Ea poartă pe cap
o albă pălăriuță ori semn
și trece-n amiază,
literă indescifrabilă…
Dar când va fi să înceapă dezghețul
și când, exuberanța mirifică?
Un cânt de cocoș vârfuiește tot vremea.
Și clipa noastră smintită – dar clipa?
Lumea-i oprită în prag. Și te zbați
în rama-aurie, la infinit…
Florența Albu – Poem în Utopia (Cartea Românească – 1983)
vezi mai multe poezii de: Florența Albu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.