Țărm după ploaie.
Nisipuri, cerul căzut,
prisosul de cer.
Nici un grăunte de aur, de argint,
de uraniu. Doar norii,
pulberea, luminiscența,
lentoarea. Ochiul divin
sărac, milos
în lacrima lui măcinată.
Dar cine mai știe aceasta?
Cuvîntul, pasul ori clipa?
Copiii descîntă melcii
să meargă. Și merg
pe dîrele lacrimii.
Se luminează. Mai frig.
Mult mai frig.
Și alt început de cunoaștere.
vezi mai multe poezii de: Florența Albu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.