Ruginiul ei îmi pare
zămislirea, în apus,
a luminii unui soare
cu iubirea mai presus
și decât dorința firii,
și decât voința sa
de-a fi sclavul nemuririi
el, prin univers, o stea.
Ruginiul ei îmi este
mai frumos decât oricând
și-mi îndeamnă, fără veste,
spiritul spre flori de gând
și spre nopțile senine
ce se-ndreaptă către zori
ce înlătură cortine
după care, încă, dori.
Ruginiul unei toamne
strălucind ca un apus,
este gata să condamne
depărtările ce-au pus
anotimpuri lungi ca focul
dintre mâini de Prometeu,
între ochii tăi și locul
doar al tău, din pieptul meu.
Din vol. “Cântecul visurilor”
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.