Pășești prin toamna care-a așternut
un ruginiu frumos, de frunze moarte,
iar pașii tăi le-ating în scurt sărut,
foșnindu-le poteca ce desparte.
Acum, nu mai contează dac-au fost
sub razele de soare împreună:
și-au împlinit menirea și un rost,
iar vremea lor a trebuit s-apună.
Covorul ce-au format și un apus
ce te alintă în culori de seară,
te fac să te așezi, cu gândul dus,
și lacrimi, printre pleoape, să-ți apară.
Sunt amintirile ce s-au trezit
de prin străfunduri, caută ieșire,
dar ochii tăi deja s-au limpezit
în seara unei toamne de iubire.
Privești apusul, frunzele, și-un cer
cu norii albi, pufoși, lipsiți de țel
în lipsa vântului-corăbier,
te uiți la ceas și-aștepți să vină el.
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Fascinant... şi interesant...
Lili Al.
luni, 23 noiembrie 2015
Semn de lectură. Îmi place cum scrii...
cosmin_costi
luni, 23 noiembrie 2015