De câte ori foşnesc sub bolţi rotunde
copacii verzi şi păsări plâng şi-adie
un dulce vânt sau murmură din unde
malu-nflorit pe care zac şi-a scrie
încerc când amintirile mă-mbie,
îmi văd iubita ce-n pământ se-ascunde
şi glasul i-l aud, căci încă vie
suspinelor de-a-pururi îmi răspunde.
„De ce te zbuciumi şi-ţi grăbeşti anume
sfârşitul (îmi şopteşte cu blândeţe)?
De ce verşi fluvii de durere, spune?
Să nu mă plângi; eternă tinereţe
trăiesc murind şi ochii stinşi pe lume
sorb fără saţ lumini şi frumuseţe.”
vezi mai multe poezii de: Francesco Petrarca
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.