De câte ori mă-ndrept spre voi, umbrare,
fugind de alţii şi când pot, de mine,
stropind cu lacrimi ierburi moi şi floare
şi sfâşiind văzduhul cu suspine!
De câte ori străbat cu-nfrigurare
păduri adânci sub bolţi de-ntunecime
şi gândurile mi te cată-amare,
şi chem cu deznădejde către tine!
În mintea mea răsari, şi ca prin ceaţă
zeiţă mi te văd, minunăţie,
din val ieşind pe maluri de verdeaţă
ori nimfă-n crâng ori întrupare vie
şi-atunci, iubito, îţi citesc pe faţă
că-mi dărui mila nesfârşită mie.
vezi mai multe poezii de: Francesco Petrarca
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.