Râvnește la ozon de brad zefirul...
Îl caută, hălăduind în slavă,
Își îndârjește vocea c-o octavă
Să spargă chiupul unde-și ține mirul.
E cald albastrul, străbătut de fumul
Nomad al norilor prea puși pe fugă.
O ciută, cu zvâcnirea de zvârlugă,
Se sperie și își scufundă drumul
În nesfârșitul verde de frunzare.
Iar saltul ei - vremelnică văpaie -
Stârnește o prelungă hărmălaie,
Împrăștiată-n zboruri solitare.
În urmă, cerbul suie-n cer coroane,
Ca împletite scări spre absoluturi.
Din flori țâșnesc armatele de fluturi
Și fug prin ale codrului lucarne.
Un fluier suflă doinele spre munte.
Ecoul lui, prin zări, se dedublează
În aurul luminii de amiază
Și-n adieri plutinde peste frunte.
Da, cald... Iar totu-mi pare-un basm de vară,
Șoptit de ram solarelor zăvoaie,
Când brațe nevăzute îl îndoaie
Și-un duh înmiresmat îl înfioară.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.