Precum în zi de sărbătoare să vadă cîmpul
Ţăranul merge, dis-de-dimineaţă, cînd
Din noaptea caldă fulgere răcoroase căzură
Tot timpul şi în zări încă bubuie tunetul,
În albia sa reintră fluviul,
Şi proaspăt pămîntul e verde,
Şi de îmbucurătoarea ploaie a cerului
Viţa-de-vie picură şi strălucind
În liniştit soare stau copacii dumbrăvii.
La fel rămîn sub prielnice stihii
Cei, cărora nu un singur meşter, ci uimitoarea
Şi pururi de faţă Natură îi creşte lin
Purtînd-ui, puternică şi zeesc de mîndră.
De aceea cînd pare să doarmă în anotimpuri
Pe cer sau sub plante sau în noroade,
Tot aşa se întunescă şi obrazul poeţilor.
S-ar crede că sînt singuri, dar stau mereu presimţind.
Căci presimţind se odihneşte şi ea.
Acum însă crapă de ziuă! Aşteptam zorii şi vedeam cum vin,
Şi ceea ce am văzut, har sfînt să-mi fie cuvîntul.
Căci ea, ea însăşi, ce stă mai veche ca vremile
Şi se află peste Zeii Apusului şi Orientului,
Natura s-a trezit acum cu răsunet de arme,
Şi sus din slăvi pînă jos în genune,
După nestrămutată lege, ca odinioară, din sfînt chaos născută,
Îşi simte proaspăta inspiraţie,
Atotcreatoare, din nou.
Şi precum un foc luceşte în ochii bărbatului,
Cînd şi-a hotărît ţel înalt: la fel
Din semne noi din faptele lumii, acum
Un foc s-a aprins în sufletul poeţilor;
Şi ce se întîmplase înainte, dar abia simţit,
Se vădeşte acuma doar,
Şi ele ce zîmbind ne-au lucrat ogorul,
În chip de argaţi, ni se descoperă,
Pururi vii, puterile zeilor.
Le cauţi? Duhul lor adie în cîntec,
Din soare şi din pămîntul cald
Trezit, şi din furtunile văzduhului şi din alte furtuni
Care dospite demult în măruntaiele timpului
Ne sînt şi mai pline de înţelesuri şi mai clar simţite
Între cer şi pămînt şi între popoare.
Sînt gînduri din gîndul universal
Poposind tăcute în sufletul poetului.
Ca iute atins sufletul, cu infinitul
Legat de mult timp, de amintiri
Să se cutremure şi, de trăznet sfînt aprins,
Rod în iubire născut, făptură a zeilor şi a oamenilor,
Cîntecul să se împlinească, mărturie a amîndurora.
Astfel, precum spun poeţii, deoarece întrupat
Ea dorise să vadă zeul, căzu fulgerul său pe casa Semelei,
Şi cea dumnezeesc cuprinsă născu,
Fruct al furtunii, pe sfîntul Bacchus.
Şi iată de ce beau acuma foc ceresc
Fără primejdie fiii pămîntului.
Dar nouă ni se cade, sub furtunile Zeului,
Noi poeţii! Să rămînem cu cap descoperit,
Trăznetul Tatălui, el însuşi, chiar cu dreapta noastră
Să-l prindem şi în cîntec învăluit
Poporului să întindem cerescul dar,
Căci de sîntem doar curaţi la suflet
Ca pruncii, de ne sînt fără păcat mîinile,
Trăznetul Tatălui, cel preacurat, nu se scapă
Şi zguduită în adînc, suferinţa unui zeu
Pătimind-o cu dînsul, inima eternă rămîne veşnic tare.
În româneşte de Ion Pillat
vezi mai multe poezii de: Friedrich Hölderlin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.