O, speranță! Grațioasă! Bună, aferată!
Tu, care nu disprețuiești casa celor îndurerați,
Și slujirea fericită, nobilă! Printre
Muritori cârmuiești puterile celeste,
Unde ești? Eu trăiesc puțin; dar rece-mi respiră
Seara deja. Și tăcerea și umbra deopotrivă,
Sunt deja aici; și deja, fără cânt,
Adoarme în sânul ei inima tremurândă.
În valea verde, acolo, unde proaspăt izvorul
Țâșnește din munte, zilnic, iar minunate
Atemporalele zile de toamnă îmi înfloresc,
Acolo, în liniște, frumoaso, la miezul nopții
Te voi căuta, când invizibila-mi viață
prin a pădurilor valuri va domni,
Deasupra mea mereu fericite flori
Strălucesc sub înfloritele stele,
O, tu fiică a eterului! Apari apoi
Din ale tatălui tău grădini, și nu ai voie
Duh al pământului să fi, vino frică, o
Frică, cu altele, dar inima-i a mea.
traducere Christian W. Schenk
vezi mai multe poezii de: Friedrich Hölderlin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.