2.
Zi a vieții mele!
apune soarele.
Se și aurește
valul potolit.
Stânca respiră cald:
oare-a dormit pe ea
norocu-n somnul lui de-amiază? –
În verzi lumini
genunea tot mai licărește a noroc.
Zi a vieții mele!
pogoară seara!
Ochiul ți se-aprinde
pe jumătate-nchis,
și roua ta picură acum
izvoarele de lacrimi,
pe marea albă-alunecă domol
purpura iubirii tale,
ultima fericire șovăind...
Traducere Simion Dănilă
vezi mai multe poezii de: Friedrich Nietzsche
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.