Dar Zarathustra, cotind dup-o stâncă, zări nu departe sub el, tot pe drumul acela, un om ce-şi azvârlea mădularele ca un apucat şi-n cele din urmă se prăbuşi cu burta la pământ. "Ia stai! grăi Zarathustra întru inima lui, ipochimenul trebuie să fie, neîndoielnic, omul superior, de la el veneau acele strigăte cumplite de primejdie, să văd de-i nevoie de ajutor acolo." Când însă alergă la locul unde omul zăcea pe jos, dădu de un bătrân tremurând şi având nişte ochi rătăciţi; şi, oricât se strădui Zarathustra să-l îmbărbăteze şi să-l pună iar pe picioare, totul fu zadarnic. Ba chiar, nefericitul părea să nu bage de seamă că-i cineva lângă el; mai bine zis se uita mereu împrejur, frământându-se de-ţi era mai mare mila, ca un însingurat şi părăsit de toată lumea. Ci-ntr-un târziu, după mult tremurat, tresăltat şi zvârcolit, începu să se căineze aşa:
Cine mă-ncălzeşte, cin mă mai iubeşte?
Daţi mâini fierbinţi!
Daţi jar lăuntric!
Zăcând, înfiorându-mă,
Asemeni celui pe moarte, căruia-i încălzeşti picioarele
Zguduit de friguri necunoscute,
Tremurând de-ascuţitele, recile săgeţi de gheaţă,
Vânat de tine, gândule!
Denenumitule! Învăluitule! Temutule!
Tu, vânător de dincolo de nori!
Trântit de fulgerele tale,
Tu, ochi zeflemitor ce mă scrutezi din întuneric:
astfel zăcând,
Mă chircesc, mă zvârcolesc, muncit
De toate chinurile veşnice,
Săgetat
De tine, cel mai sălbatec vânător,
Necunoscute dumnezeu!
Loveşte mai adânc,
Loveşte mai o singură dată!
Să-mi ciurui şi hurui inima!
La ce bun chinu-acesta
Cu săgeţi tocite?
De ce te tot holbezi,
Neostenit de omenescul durăt,
Cu ochii răutăcioşi de fulgere zeieşti?
Nu vrei să ucizi,
Doar să chinui şi să chinui?
De ce pe mine,
Răutăciosule, necunoscute dumnezeu?
Ha! ha! Te-apropii pe furiş?
În miezul astei nopţi
Ce vrei? Vorbeşte!
Mă-nghesui, mă striveşti
Hei! eşti mult prea aproape!
Fugi! Fugi!
Mi-auzi răsufletul,
Îmi iscodeşti în inimă,
Gelosule
De fapt, gelos pe ce?
Fugi! Fugi! La ce bun scara?
Ai vrea-nlăuntru,
În inimă,
Să urci, în cele mai ascunse gânduri
Ale mele să te urci?
Neruşinate! Necunoscute hoţ!
Ce vrei să-ţi furi?
Ce vrei să-ţi afli?
Ce vrei să-ţi storci,
Călăule!
Dumnezeule-călău!
Ori trebuie, ca un câine,
Pe lângă tine să mă gudur?
Să-ţi dau, uitând de mine,
Ţie toată iubirea?
Zadarnic! Înţeapă nainte,
Tu, cel mai sălbatec ghimpe! Nu,
Nu câine doar vânat îţi sunt,
O cel mai sălbatec vânător!
Îţi sunt cea mai trufaşă pradă,
Tâlharule de dincolo de nori!
Vorbeşte-odată,
Ce vrei, tâlhar de drumul mare, de la mine?
Tu,-nvăluitule-n trăsnet! Necunoscute! Vorbeşte,
Ce vrei, necunoscute dumnezeu?
Aud? Răscumpărare-n bani?
Cât vrei să mă răscumpăr?
Hai, cere mult mă sfătuie mândria mea!
Şi repede mă sfătuie mândria cealaltă!
Ha! ha!
Pe mine mă vrei? Pe mine?
Pe mine cu totul?
Ha! ha!
Mă chinui deci, nebun ce eşti,
Îmi zgândăreşti mândria?
Iubire dă-mi cin mă-ncălzeşte iar?
Şi cin mă mai iubeşte? dă mâini fierbinţi,
Dă jar lăuntric,
Te dă sihastrului de mine,
Pe care gheaţa, o!-nşeptita gheaţă
Îl deprinde să ducă dorul de duşman,
De duşmanul însuşi,
Dă-te, predă-te,
Tu, cel mai sălbatec duşman,
Pe tine mie!
S-a dus!
Fugit-a şi el,
Cel din urmă, singuru-mi tovarăş,
Marele-mi duşman,
Necunoscutul meu,
Dumnezeul meu călău!
Nu! Vino iar la loc!
Cu toate chinurile tale!
La cel din urmă singuratec,
O, vino iar la loc!
Pâraiele de lacrimi, toate,
Spre tine-mi curg cu jind!
Şi cel din urmă-n inimă jăratec
Eu ţie ţi-l aprind!
O, vino iar la loc,
Necunoscute dumnezeu al meu!
Durerea mea! Şi ultimu-mi noroc!
Traducere de Simion Dănilă
vezi mai multe poezii de: Friedrich Nietzsche
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.