Într-o noapte, când dormea
Totu-n jur, și numai vântul
Pe străzi goale suspina,
Nu-mi găseam în somn alintul:
Macul, ah! nu-mi alina,
Ca și altădată, gândul.
Am fugit pe țărm, văzând
Că n-am somn, până la urmă.
Luna-n zare lucea blând,
Om și luntre, baci și turmă
Le vedeam pe plajă stând: –
Picotind, și-n țărm cum scurmă.
Să fi fost un ceas, ori nu?
Poate-un an s-a scurs? Deodată,
Ca-ntr-un veșnic cântec toată
Mintea mea se petrecu,
Și-o genune fără pată
Se căscă: – apoi trecu!
– Zori de zi: nepăsătoare
Luntrea stă pe negrul hău...
Ce-a fost? Sânge? Ce-i? În zare
Glasuri cresc, strigând mereu...
Nu-i nimic! Cu mic, cu mare
Toți dormeam – somn dulce, greu!
Traducere Simion Dănilă
vezi mai multe poezii de: Friedrich Nietzsche
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.