Chezășia - Friedrich von Schiller
Adăugat de: Adina Speranta

La Dionis tiranul se strecoară
Moros cu un pumnal sub mantă;
Zbirii îl prind însă în bantă.
- Ce-ai vrut să faci? Turbat tiranul zbiară
Privindu-l îngrozit cu ochi de fiară.
- Să scap oraşul nostru de un tiran feroce!
- Pdeapsa ta să fie ţintirea-n laţ pe cruce.

- Eu sunt - zise Moros - să mor pregătit
Căci viaţa nu-i viaţă de mila-ţi mi-o-nchină.
Te rog însă, dacă ai inimă creştină,
Trei zile să-mi dai, căci vreau cum e sortit
Să dau mâna sorei celui ce-a o peţit.
Îţi las un prieten chezaş în locul meu;
De nu m-oi întoarce dă-l morţii, e al tău!

Surâde tiranul cu zâmbet hain,
Tace o clipă apoi îi spune:
- Trei zile îţi dau pân' soarele apune,
De nu eşti aici şi timpu-i deplin
Fugind de pedeapsă, de moarte şi chin,
Îl dau morţii-n cruce cum s-a arvunit
Iar tu vei fi liber, căci el a plătit.

El merge la prieten: - Sunt pregătit
A-mi plăti pe cruce toate
Faptele-ntru libertate.
Dionis mi-a dat trei zile, căci vreau cum e sortit
Să dau mâna sorei celui ce-a o peţit.
Pân' m-oi întoarce eu, te rog,
Rămâi în locul meu zălog.

Prietenul, tăcut, în braţe-l prinde
Şi se predă tiranului orbeşte
În timp ce Moros drumu-şi pregăteşte.
Când ziua a treia din zori se desprinde
Soarele, sora e dată. La drum se întinde
Cu frica în suflet să nu întârzie
Sorocul de care atârnă o frăţie.

Începe să plouă, puhoaie de apă
Se zbat între maluri şi nu contenesc,
Pârâul se umflă, un iad pământesc
Din matca firească a vadului scapă
Şi hordele lumii cu vuiet adapă.
Podul se rupe răcnind destrămat
Şi piere-n adâncuri cu scrâşnet turbat.

Degeaba-mprejuru-i el caută să vadă
O luntre-n talazuri, pe maluri să ducă,
Coşmar este totul şi el o nălucă.
Nu-i om să-l audă. Ploaia să cadă
Nu conteneşte, nu-i cer, nu e soare,
Pământu-i un fluviu, pârâul o mare.

Puhoiu-şi sporeşte pornirea turbată
Şi valuri imense pământu-l înec
Ca veşnicul clipei ce-n ore se-ntrec.
Frica îl ţine, curaju-l îmbată,
Speranţa-l împinge în apa-nspumată,
Înoată cu moartea, înoată mereu
Şi speră că-n ceruri îl vede un zeu.

Ajunge la mal din milă cerească,
Dar paşii pierduţi vor timpul să-i fure.
Tâlhari fără lege-l pândesc în pădure
Cu bâte-ncercând din drum să-l oprească,
De bani şi de viaţă să îl tâlhărească.
Timpul îl mână, tâlharii îl ţin,
Oraşu-i departe, sorocu-i deplin.

- Ce vreţi - îi întreabă de frică pătruns -
Nu am decât viaţa, vă rog a-nţelege,
Şi ea aparţine tiranului rege.
Le vede pornirea şi ştie răspuns:
În ceată se aruncă şi primul ajuns
Cade lovit, alţi doi seceraţi,
Iar ceilalţi la fugă o-ntind speriaţi.

Soarele arde, pârjolul îl doare,
Lovit de-osteneală genunchii nu-l ţiu.
Îşi cară povara târâş prin pustiu:
- O, Doamne! M-ai scos din vâltoare,
Din mâna tălhară a crudelor fiare
Şi acuma mă laşi în pustiu părăsit?
De ce-mi iei puterea, acum, la sfârşit?

Ascultă!... Un clinchet de-aramă
Răspunde tăcerii cu sursur aprins,
Ridică privirea şi vede surprins
Izvorul ce curge sfios de pe coamă
De stâncă golaşă. Ajunge în goană
Clipirea de viaţă. Oasele frânte
Şi le odihneşte în undele sfinte.

Soarele aruncă prin pomi raze care
Semeţe-şi întind spulberarea în vânt
Şi nasc umbre, monştrii, pe sterpul pământ.
El vede doi oameni grăbiţi pe cărare
Şi vrea să dispară, dar totul îl doare;
Aude unul zicând cum se duce:
- Acum îl vor trage, sărmanul, pe cruce.

Frica-i dă aripi şi fuge uitând
Durerile-n oasele frânte.
Oraşul apune în razele crunte
Lucindu-şi creneluri moarte în vânt.
În faţă-i apare sluga, fugind,
Acesta se-opreşte de spaimă lovit
Văzându-şi stăpânul şi-i spune-ngrozit:

- Venirea-ţi târzie e stigma de moarte
Ce-l ţine cu clipă ce trece ca-n cleşte,
Deci fugi cât e timp şi nu te opreşte.
Oră de oră prin vise deşarte
Privirea de zare nu vru a-şi desparte,
Tiranul batjocuri în faţă-i aruncă,
Dar fruntea speranţei nu i se încruntă.

- De sunt prea târziu şi cerul a vrut
Blestemul a împlini şi să-l pedepsească
Atunci voi ca moartea cu el să mă unească,
Să nu se-mpăune tiranu-ncrezut
Că unui prieten cuvânt e vândut,
Să osândească doi în nedreptate
Ş-apoi să creadă în fidelitate.

Soarele apune la porţi când se opreşte
Şi crucea înaltă şi gloata o vede
Ce-şi zgârie ochii. Turbat se repede,
Drum prin mulţime-şi croieşte;
Ajunge sfârşit... strigând se opreşte:
- Pe mine m-atârnă pe cruce
Şi lasă-l pe el a se duce!

Tumultul se-opreşte şi gloata-i mirată.
În braţe se prind cei doi cu iubire
Şi plâng de durere şi de fericire.
Nu-s ochi fără lacrimi, mulţimea-i mişcată.
Regele află minunea-ntâmplată,
În suflet i se aprinde un strop de omenie
Şi dă poruncă cei doi ca să vie.

Mirat îi admiră de sus, dar învins,
Apoi le vorbeşte: - Aţi reuşit
Inima de mi-aţi robit,
Credinţa nu este o vorbă în vânt.
Luaţi-mă prieten la voi sub legământ,
Al treilea să fiu între voi, eu vă rog,
Chezaş până la moarte, tovarăş şi zălog.

traducere Christian W. Schenk



vezi mai multe poezii de: Friedrich von Schiller




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.