O frunză cade-n veșnica visare
Și-un dor se-așterne-n razele de soare
E adierea toamnei, în vise o iluzie
În gânduri și tăcere, eterna mea confuzie.
Căci nu mai știu de e suspin în fulger
Abis pierdut în stelele de înger
Prin frunze moi ce se aștern pe jos
Suspinele se scurg ca un ecou duios.
Și nu mă mai întreb dacă e zi sau nu
O șoaptă ce-mi mai spune dacă sunt eu sau tu
Ne respirăm acum, în veșnicul apus
În întrebarea mută: ce ar mai fi de spus?
vezi mai multe poezii de: roryta
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.