Mai scriu... uneori. Și mai pictez când și când.
În celălalt timp, doar om.
Atât.
https://confluente.org/articole/cristea_aurora
https://www.youtube.com/channel/UChHaqQA7iJcgxKNFEg2D2qw
https://rugaciune-si-suflet.blogspot.com/
https://vk.com/aurora.cristea
https://www.poezie.ro/index.php/author/0035058/index.html#bio
De n-aș avea în lume, de n-aș avea uitarea
Din inimă să-mi spele, cu patos frământarea
Aș crede mai mereu că-n viața asta-ntreagă
Sunt simplu lut aprins ce nu se mai încheagă.
Un dor mă arde-n noaptea rece
În mine moare-orice speranță
În viața asta care trece
Tu nu ai nicio siguranță.
Un vânt suav de primăvară
Și-un tainic răsărit de Lună
Face ca cerul să tresară
Și noaptea să i se supună.
Din vremuri de demult, apuse, neuitate,
Dintr-o trăire sfântă, dulce solemnitate
Fost trăitor în Rai și renegat de Duh
Suflet orbecăind adesea prin văzduh.
O poezie e un cânt al iubirii
Un vis, o speranţă, un dor
O taină a desăvârşirii
Talentului de creator.
De ce ne pierdem în nimicuri și căutăm nefericirea
De ce în sufletele noastre reci pălește strălucirea
De ce ne pervertim în lume și ne golim de vise
Speranțe și dorințe vii atât de agresiv ucise?
În noaptea ce răsare și-n stele care pier
Se vede Luna plină, un splendid giuvaier
Un bec ce luminează pe fruntea obosită
Cu grijă și mâhnire adesea pardosită.
În perioada mea de glorie, cam pe la treizeci de ani,
Aveam o fată tinerică dintr-o familie de ţigani
Era rebelă şi focoasă şi-mi arunca priviri duioase
În încăpere când intra mă-nfiora până la oase.
În drumul meu de zi cu zi pe-o stradă mică-n cartier
Vedeam mereu pe scaun stând un vechi corăbier
El mă privea ades vrăjit, îmi urmărea mișcarea
Și își rotea zâmbind subtil cu mâna mustăcioara.
Din tainică celulă, din cel mai mic nucleu
Unealtă vie sunt, mâna lui Dumnezeu.
Mă simt himeră brută, sunt lut aprins de dor,
Cioplit să-mi fie chipul, Lui asemănător.