De câte ori mi se părea c-aud
cum râde cineva în întuneric,
plină de frenezie mă trezeam dansând
dansul meu de marionetă vie.
Pentru nimeni inima de lemn bătea,
pentru nimeni gura de piatră spunea cuvinte :
Priviţi deasupra curgătoarelor câmpii
ce poate să fie mai frumos decât
morţii purtaţi în braţe de cei vii ?
Eu însămi duc pe umeri
un mort necunoscut,
şi mi se pare leşul atât de uşor.
La rândul său mortul meu duce
pe oasele întunecate un alb nor.
Ca şi cum nimeni nu ne-ar vedea
în ochii cosmici
păream cu toţii
o scară uitată pe cer de cineva.
vezi mai multe poezii de: Gabriela Melinescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.