Ridicare a mâinii,
o, stafia unui scut,
îmi cad pe piele ca niște torturi
frunze dintr-un pom nevăzut.
Verde elastic, îndoială
până la unghii, copiii întind
praștii la capătul ierbii,
păsări enorme am simțit murind.
Și verde retras în pământ
de destinul invers al aruncătorului,
în locul pietrei azvârlit
înfipt în dintele alb al zborului.
vezi mai multe poezii de: Gabriela Melinescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.