Nu, n-am să plec. Cum aș putea pleca
Atunci când fiecare frunză-i gândul
În care mă alinți, iubita mea?
Și le aud suspinul, murmurândul,
În foșnetul căderii spre pământ …
Mă înfior văzându-l și-ascultându-l
Și-aș vrea atunci ca eu să fiu un vânt
Puternic, uragan, taifun, tornadă,
Să fac, din ele, cerului veșmânt,
Să le opresc din zbor, să nu mai cadă
Și doar să-și urce murmurul spre stele
Ca o supremă, ultimă dovadă
Că n-am să plec din gândurile-acele
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.