Să știi, Orfeu, că lira ta îmi cântă
Și-al zării lied, și-a pietrei uvertură;
Îmi scutură un zâmbet trist pe gură,
Îmi înflorește-o lacrimă și-o zvântă...
Acesta-i iadul care mă-nspăimântă,
Că mă cuprinde-n dulcea lui tortură!
Ba mă scufundă-n gheață, ba-n căldură,
Când muzici mlădioase mă-nveșmântă.
Cum am putea urca aceeași scară,
Spre-o lume care-ți cere strălucirea,
Precum albastra cerului comoară,
Când eu voiesc să îți întorci privirea,
Dar ea din albe raiuri mă coboară
Și îmi strivește-n gene nemurirea?
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.