Da, este mult prea mult să privesc la fel ca pînă acum,
să doresc ca pînă acum,
să rîvnesc chiar, să am
şi să arunc de pe mine pielea ca pe ultima haină
de sub care ies orbit de plăcere,
este, desigur, mult prea mult să-mi las ochii
pe pielea femeilor pusă la uscat pe nispul ce curge la nesfîrşit
printre degetele unui bărbat
care nu mai seamănă cu mine deşi sunt eu,
deşi răspunde la acelaşi nume
şi visează mult mai mult
şi împlineşte mult mai puţin,
călătoreşte fără nicio ţintă anume,
nu ocoleşte nimic în timp ce toate îl ocolesc
şi el crede că numai aşa poate fi văzut
şi recunoscut în tabloul pe care-l expune peste tot
unde crede că nu e deloc puţin lucru
să aibă cineva un cît de cît interes faţă de insul acela străin
care mîine va semănă cu altcineva
despre care nimeni nu va şti nimic,
dar nici aşa nu este suficient,
cînd simt cum spre mine se aruncă o mie de ochi
din trupuri pe care nu le pot privi la fel
ca atunci cînd era de ajuns să inventez unul
şi să dorm cu el nopţi nesfărţite
prin case care abia după ce plecam se ridicau
şi-şi deschideau ferestrele prin care ieşeam
fericit ca mirosul dulce de crin
dintr-o grădină în care a dormit dimineaţa peste noapte,
şi atunci,
tu rămîi lîngă mine şi mă inventezi cum ştii mai bine,
femeia în care am fost ascuns pînă acum,
cristalin într-un ochi orb
care începe să vadă.
vezi mai multe poezii de: Gellu Dorian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.