În drum spre Iaşi, de fiecare dată, oprim la Cotnari,
după ce ani buni de zile poposeam la Deleni, la un han,
în care Adam ne frigea fleici presărate cu sare pe o sobă încinsă,
iar Eva ne aşternea ştergare de in
pe masa de scîndură geluită,
pînă ce într-o zi, un italian a decis să ne fugărească de la masă după
o oră de aşteptare pentru o saramură cu peşte
pe care am lăsat-o să o admire cu ochii cît cepele
în timp ce un paznic ne-a urmărit cu maşina
pînă pe dealurile Cîrjoaiei,
unde, habar n-avea macaronarul, Ştefan cel Mare
ne aştepta cu masa plină de Frîncuşă,
fleici cît roata carului, şorici fiert în moare de varză,
iar Răreşoaia învîrtea la rotisor pui porumbaci
pe care-i muiam în mujdei
de ni se ridicau mustăţile pînă la sprîncene –
la masa noastră nu mai era loc decît pentru
o Grasă de Cotnari, urmată de o Fetească
şi o Tămîioasă Românească,
fiecare mesean cu pofta lui pe buze,
încît pumnul ameninţător al trimisului s-a deschis într-o palmă întinsă
într-un noroc pentru care nu merita să vărsăm amar de vin
adunat în sîngele nostru cu atîta migală,
încît de pe dealuri,
de prin vii,
de pe fostele cîmpuri de bătălie,
de prin cimitire,
din beciurile lui Niţă, de hăt-departe,
toţi răzeşii cu cîte o sută de turci la umăr
s-au aşezat la masă şi-atît de mult am băut,
atît de mult am vorbit
că timpul a stat în loc, iar locului i s-a dat numele
pe care de mult îl avea
şi asta de mii şi mii de ori,
de mii şi mii de guri,
încît numai Dumnezeu ştie cît va ţine o astfel de fericire pe pământ.
vezi mai multe poezii de: Gellu Dorian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.