Da, el îşi scoate ochelarii şi tu crezi că sunt
lacrimile lui de cristal, crezi
că din spatele ochilor lui invizibili curg celelalte pagini
pe care nu le mai poate citi, şi atunci
începi să culegi de pe masa la care el stă
toate imaginile pe care le-a făcut ţăndări din momentul
cînd mîna lui s-a retras în trupul lui
ca în întuneric pisica ai cărei ochi
aduc stelele din cer pe pămînt,
pe care nu le-ai fi putut vedea ziua cînd pe perina ta
dormea în ochii ei tot cerul,
dar şi cerul trebuie să doarmă, îmi spui,
şi ochii lui trebuie să se închidă,
şi cristalele trebuie să spele obrajii lui
pătaţi de atîta ruşine adunată din cărţile pe care le-a zidit
în cripta în care se va odihni,
desigur, toţi trebuie să se odihnească la un moment dat,
chiar şi ochelarii lăsaţi pe noptiera tuturor zilelor
prin care ai privit
şi n-ai văzut mare lucru –
acum, hai la un ceai, să-mi aminteşti
că mîine nu mai există.
vezi mai multe poezii de: Gellu Dorian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.