Nu sunt toţi cei de faţă ai mei, unii se deosebesc
de la prima vedere, au straiele ca nişte piei de şopîrlă
pe care şi le lasă la orice întîmplare la care
n-ar fi dorit să ia parte, alţii
sunt verzi şi nu înfrunzesc niciodată, spinii
lor stau mereu în aceeaşi coroană
pusă pe fruntea unuia dintre ei pe care-l tot biciuiesc,
îl îngroapă,
îl învie,
îl înalţă
şi apoi se roagă la el,
nu toţi cei de faţă sunt crescuţi cu acelaşi lapte,
unii beau venin şi se înveselesc,
alţii beau vin şi cad ca sardelele dintr-o plasă
trecută prin cerul coborît pe pămînt,
împărţit la doisprezece pescari şi vameşi
care vor cina,
vor trăda în zorii care vor anunţa altfel de zile,
vor vorbi surzilor pînă cînd li se vor face urechile
pîlnie prin care va curge
lumina ca un ulei pe o rană,
şi asta nu este de ajuns,
nu sunt niciodată mulţumiţi
cînd văd că sîngele se face apă
iar prin apa lor nu se vede cerul –
nu nici aceştia nu sunt de ai mei,
ai mei sunt departe şi se ascund în spatele unor cuvinte
ca într-o provincie uitată
cei al căror nume nu mai interesează pe nimeni,
pomeniţi doar în biserici în urechile celor săraci
unde stă pitit Dumnezeu,
şi-i adună pe toţi,
şi-i scade pe toţi
pînă la ultimul cu care nu mai ştie ce să facă
şi-l lasă slobod prin lume
să se întrebe unde sunt ai lui, de ce nu mai seamănă
nici el cu el,
şi nici măcar aminte de el să-şi mai aducă
nu poate –
dar stau cu ei de vorbă aici,
la această petrecere de cuvinte
şi aştept să mă întrebe dacă sunt de al lor,
dacă am mai trecut pe acolo,
dacă voi mai veni vreodată la masa lor bogată,
şi nimic,
nimic din ceea ce am crezut că aş fi putut afla
nu am aflat încă…
vezi mai multe poezii de: Gellu Dorian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.