Vălul - Gellu Naum
Adăugat de: Adina Speranta

Ceilalţi şedeau cu umerii lipiţi de o fereastră
cu ochi ca nişte cuie înfipte în trupurile noastre
şi toate cumpenele respirau
dar într-o bună zi ceva pluti în ei se pârgui acolo
şi se trăia destul de greu
iar noi eram răsturnătorii

atunci acea femeie şedea pe scaunul cel mai înalt şi se uita la mine
cu tristeţe
era o recunoaştere vădită printre cele mari şi sfâşiate pe sub văl
şoaptele ei îmi mângâiau obrajii
cât de departe se aflau atunci şi vălul şi tristeţea
de multe ori găsite şi tot la fel uitate
pe iarba liniştită a tăcerii mele.



vezi mai multe poezii de: Gellu Naum




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.