Mâna mea, aceasta, întinsă, arătând
direcția și dând de înțeles speranței, primejdiei,
Ochii mei, aceștia, a căror culoare
se ia pe hârtie, transformând neîncetat
lumina în negru pe alb,
clorofila îndoielii,
Și această inima neprielnică,
Și-aceste ciulite scoici, de-a dreapta
și de-a stânga tatălui,
în care se adună fără-ncetare
megatone de urlet uman
ca într-o uzină de armament liniștit-
toate îți mulțumesc ție
în nobile vorbe-caramele
pentru cele două lacrimi inegale
lăsate pernei (lacrima stângă
era mai mare)- strigătul tău de triumf
din clipa când, urcând prin întunericul tău,
gâfâind pe o scară în formă de melc,
plin de pământ fierbinte m-apropiam
cu mâinile-ntinse spre dungile frunții...
-Măruntule! mi-am strigat cu silă,
stinge lumina, iată iubirea!...
vezi mai multe poezii de: Geo Dumitrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.