Nu voi spune mereu: lume, lume, ei bine,
am o inimă-n piept care cântă!
Nu voi spune într-una: ah, roșu,
aprins mi-e sângele-n vine,
pe care inima îl aleargă, -l frământă !…
Nu voi spune mereu, în fiece zi,
dimineața și seara:
sânt făcut din carne, din același pământ
din care-i făcută și țara!…
Dar priviți-mă-n ochi, cu asprimea săgeții,
când mă joc precum pruncii, ori când plâng cu amar
și vedeți ce culoare dă privirea mea vieții,
ca să știți de sânt om, de mi-e cugetul clar.
Nu-mi dați lauri de sânt stătător și smerit,
mulțumit cu bacșișu-ntâmplării.
ci când ochii îmi ard ne-mpăcat, înzecit,
înzecind ascuțișu-ntrebării.
Nu-mi sunt pumnii mai mari, ca să-i zăngăn în piept,
cu o fală prea-guralivă -
moștenit-am din veac datorie și drept
tiraniei să-i pun ne-ncetat împotrivă.
Dumnezei nu mai am, mănăstiri nu ridic
la vreun sfânt mustăcios de-mprumut, uite-l-nu-e -
în cădelnița minții, dacă scormoni un pic,
vei găsi jar curat, omenesc, nu tămâie.
Nu voi spune mereu, în fiece zi,
dimineața și seara -
dar priviți-mă-n ochi, măsurați,
după cântec și pas,
după glas,
dacă vreți să aflați
cât de drag îmi e omul,
cât de dragă mi-e țara.
Dar priviți-mă-n ochi, răspicat. Cântăriți
cât mi-e umbra de-naltă și lumina de grea,
măsurați-mă drept, și-o să știți
că garoafele-s roșii și din pricina mea…
vezi mai multe poezii de: Geo Dumitrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.