Mereu se sprijină noaptea albă pe deal,
Unde în tonuri argintii se înalță plopul,
Stele și pietre sunt.
Adormit se arcuiește puntea peste viitură,
Un chip mort însoțește pruncul,
Secera lunii în prăpastia roz.
Departe păstori proslăvind. În roca veche
Privește dintr-un ochi cristalin o broască,
Se trezește înfloritul vânt, trilurile a morților aievea
Și pașii înverzesc în liniștita pădure.
Asta amintește de pom și animal. Domoale trepte de mușchi;
Și luna,
Lucește scufundată în triste ape.
Revine iar și umblă pe meleaguri verzi,
Se leagănă pe gondole negre prin orașul în ruină.
traducere Christian W. Schenk
vezi mai multe poezii de: Georg Trakl
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.