Jeluire oarbă-n vânt, extravagante zile de iarnă,
Copilărie, încet ecoul pașilor la gardul negru dispare,
Clopote prelungi de seară.
În liniște se-așterne noaptea albă,
În vise violete se prefac durerile și pacostea
Pietrificatei vieți,
Nu va renunța nicicând la ghimpii corpului în putrefacție.
Adânc în somnolență suspină anxiosul suflet,
Adânc vântul în copacii rupți,
Și se clatină făptura jeluitoare
A mamei prin pădurea solitară,
Acest doliu tăcut; nopți
Pline de lacrimi, îngerii înflăcărați.
Argintiu se sfărâmă de-un perete gol un schelet de copil.
traducere Christian W. Schenk
Comentariul traducătorului
Încă o dată, ne confruntăm cu un fenomen concret din realitatea imediată a vieții lui Trakl. Aici vorbește despre fenomenul natural zefir (o boare caldă), care apare frecvent la Salzburg și mai ales la Innsbruck. Textul a fost probabil scris la începutul anului 1914 la Innsbruck.
Fiind o imagine a naturii „zefirul" aparține în contextul „furtunii" și a „viscolului".
La Trakl, zefirul este asociat cu imagini ale tăcerii. Doar „vântul în copacii rupți" indică contextul natural real. În rest, textul vorbește despre tânguire lentă, durere, tăcere - adică de un conținut cultural-uman.
Este iarnă, pentru că zefir înseamnă, în acest context, dezgheț. „Noaptea albă" transformă „durerile și pacostea / pietrificatei vieți" „în vise violete" și lasă corpurile, care se află în putrefacție, să simtă totuși durerea, rezolvând aceasta prin pietrificare.
„Anxiosul suflet " suspină, trezit de zefir. Acesta e clar definit în versul central al poemului, despărțind clar-simetric poemul în două părți.
În cea de-a doua parte a poeziei vedem „imaginea oglindă”, ca o tematizare a imaginilor de vis, ea are un înțeles inteligibil.
Sufletul - trezit doar pe jumătate – o vede acum pe mama, vede îngerii, vede un „schelet de copil” care se sfărâmă și odată cu el partea ascunsă a ceea ce este sugerat în prima parte a poemului drept „copilărie". În ciuda „Jeluirii oarbe (lamentării)" din prima strofă, prima parte a poemului deschide posibilitatea de mântuire a „sufletului" de „corpul în putrefacție".
În cea de-a doua parte, această speranță este complet distrusă. Mama apare ca „făptura jeluitoare", îngerii sunt desemnați cu atribute ale iadului, „înflăcărați". Totuși scheletul se sfărâmă „argintiu", ceea ce indică o vagă posibilitate de eliberare a sufletului.
Într-o combinație caracteristică de culoare și sunet, argintul este probabil legat de o caracteristică didactico-teosofică. Astfel corpul uman poate fi asemănat cu o harpă, pe care sunt întinse două corzi: una din intestin "animal", a doua spirituală din argint.
Christian W. Schenk
din volumul Georg Trakl, Versuri, traducere Christian W. Schenk, editura Timpul, 2018
vezi mai multe poezii de: Georg Trakl
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.