Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea.
Dar cetesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care "Neamţul" se numea
Şi-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemţi, germani sau teutonici.
E ruină azi de veacuri.
Unde-o fi ? Vezi asta-i greu !
Cine credeţi că că sunt eu
Ca să ştiu atâtea fleacuri !
Cui va şti, îi dau un leu.
Zici că afli-n cărţi de şcoală ?
Aş ! Rămâi cu mâna goală.
Deci, în ceasul dimineţii,
Când prânzesc acei ce au,
În cetate-aici erau,
Lângă comandantul pieţii,
Toţi străjerii şi-aşteptau,
Povestind şi-ntinşi pe iarbă,
Chisăliţa să le fiarbă.
Dar, pe când Guzgan răstoarnă
Mămăliga din ceaun,
Din clopotniţă Tăun
Sun-afurisit din goarnă.
Unui-i strigă: — "Eşti nebun !"
Altul: — "Ce-au tu dacă strigă ?
I-o fi dor de mămăligă."
Dar se-ntorc spre zid plăieşii;
Văd pe şes un nor de oşti.
— "Măi Istrate, tu-i cunoşti:
Turcii sunt ?" — "Ba, parcă leşii,
Vin încoace." — "Păi, sunt proşti ?
Bat şi ei cel drum, ca mânzul,
Să ne strice nouă prânzul."
Leşi erau, Sobieski-Vodă
Rătăci pe-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, când plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.
Şi plecau fără merinde
Căci aşa era bonton
Să mănânce tot plocon,
Ce puteau ici-colo prinde.
Dar acest slăvit Ion
Îşi avu-n desagi slănina.
Şi-i pierdu, să-i bată vina !
Deci, cu oşti, vestitul rigă,
Cum umbla pe-aici flămând
Şi simţi, prin văi trecând,
Aburi calzi de mămăligă,
Ştiu şi eu ce-i dete-n gând,
Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgând în vânt cu nasul.
— "E vrun praznic în cetate.
Ştefan vodă... El mi-ar da !"
— "Cred că nu, măria ta,
Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa."
— "Mie, nu ? Să-ncrunt sprânceana !
Eu ori el bătu Vieana?
Domn ca mine cât trăieşte
Nu-i deprins să-nghită-n sec.
Iar un general zevzec,
Răspunzând pe latineşte
Zise: — "Dobre ciolovec" ! -
Şi-ntinzând sub zid armata,
Iată-l ciolovecul gata.
Şi bum-bum apoi cu tunul,
— "Fire-ar ei de râs, poleci !
Mai pe vine să te pleci,
Cârlănaş ! Şi dă ceaunul
Mai deoparte, tu Berheci,
Că ni-l sparg cu-mpuşcătura -
Măi spancioc, mai ţine-ţi gura."
Dar plăieşii din cetate
Răspundeau vârtos şi ei:
Comandantul Onofrei,
Cel cu pletele-ncurcate,
Şi cu straiu-ncins cu tei,
Dând adânc zăvorul porţii,
Se zbătea ca-n ceasul morţii.
Şi-au bătut o săptămână
Leşii-n zid; dar zidul, prost,
Sta pe loc, pe cum a fost.
Însuşi riga, într-o mână
C-un pistol, din adăpost,
Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rând - copacii.
Deci, văzând că nici nu-l lasă
Să se ducă-n treaba lui,
Şi nici pomeneală nu-i
De-a-l pofti la el la masă,
Şi flămând - vai, ce mai spui -
O luă mai pe departe,
pe genunchi scriind o carte
"Hai şi descuieţi odată !
Şi tovarăşi să vă fim.
Mândrul cântec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că pierim ?
Poate-o ploaie să ne-apuce...
Nu ştim drumul, că ne-am duce.
După ce-au cetit pitacul,
Onofrei ieşi pe zid:
— "Măi, poleci, eu vă deschid,
Dar să nu vă puie dracul
Să minţiţi, că - vă ucid !
Iar de marşuri mi-e cam scârbă,
Trageţi-mi mai bine-o sârbă !"
Iată poarta se descuie.
Leşii-n vale, pe sub plopi,
Se crucesc, se cred miopi -
Ce văd ei ? Din cetăţuie
Doi cu doi, vreo zece şchiopi.
Onofrei ridică tonul:
— "Un, doi, un ! Şi staţi, plutonul !
Cu sprâncenile-ncruntate
Strigă rex: — "Sto pojo boi ?
Cine dracul sunteţi voi ?"
— "Noi ? Plăieşii din cetate.
Zece-am fost, pieriră doi."
Rex făcu o mutră lungă,
De credeai că vrea să-mpungă.
— "Pentru voi a fost gâlceava ?
Dar boierii?" — "Ce gândeşti !
Noi să ştim ? Prin Tirchileşti."
— "Domnul unde-i ?" — "E-n Suceava."
— "Dar poporul ? — "La Plăeşti."
— "Drace, asta-i de poveste !
N-aţi ascuns prin turn neveste ?"
— "Noi ? Da' ce, ni-e mintea slabă ?
Noi suntem creştini curaţi:
Aştia nu sunt însuraţi,
Eu de zece ani n-am babă.
Voi după femei umblaţi ?
Zbârlea are-n Huşi, săracul,
Dar urâtă, goală-dracul!"
— "Dar comori ascunse-n oală
Şi-ngropate !" — "Oale, spui ?
Le-am lăsat să facă pui.
Una-i ştirbă, şi-alta goală;
Nici o pricopseală nu-i !
De le vrei plocon ori pradă -
Ia, fugi, Zbârleo, şi le adă !"
Rex atunci: — "Vă tai grămadă !"
Dar a stat cu mâna-n sus
Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă:
În Liow zălog şi-a pus
Spada cea cu steme duble
Pentru-n pol şi două ruble !
Dând din mâini ca cel ce-alungă
Gânduri rele: — "Eu sunt bun.
Apropo, ce-am vrut să spun ?
Onofrei, te văd cu pungă,
Dă-mi o mână de tutun.
N-am fumat de-o săptămână,
Pune-l ici, te rog, în mână."
Şi-aprinzând chibritu-n pripă,
Mulţumit privea la fum.
— "Onofrei, să-mi spui acum",
Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
"Cum mi-ai stat tu mie-n drum ?
Nu ştiai tu de-a mea faimă
Ca să stai năuc de spaimă ?
Dar glumesc aşa ! mă iartă,
Eşti erou, s-a hotărât,
Deşi porţi pe după gât
Traistă... hai, şi nu-i deşeartă ?
O văzui numaidecât -
Ai într-ânsa plumbi, de toate.
Brânză, caş şi pâne poate ?"
— "Brânză nu, dar am pogace
Ş-usturoi, măria ta."
— "Usturoi ! Şi-l poţi mânca ?
Dar la urmă, cui i place...
Mon Dieu ! Nu te supăra:
Tot făcurăm noi doi pacea:
Ia să văd cum e pogacea ?"
Şi-apucând cu mâni grăbite,
Rupt de foame ca un lup,
Rupe rex, cu toţii rup, -
— "Onofrei al meu, iubite,
Vin la neica să te pup !"
Şi-l pupa viteazul rigă
Şi-ndopa la mămăligă.
Ce-a mai fost puţin ne pasă,
Au plecat polonii-n sus,
Iar plăieşii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar aceasta-n cărţi i-a pus.
Şi din Dorna până-n Tulcea,
Toţi cetesc ce-a scris Neculcea.
1896
vezi mai multe poezii de: George Coşbuc
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.