Lipit de geam, atât de trist
Stă capul ei cel blond,
Albaștri ochi îi rătăcesc
Departe după Trond.
Aprinsele mișcări îi sunt
De-un neastâmpăr viu -
De alte dăți grăbit, iar azi
Târziu, așa târziu!
Oh, cum e Trond! Cu zi de zi
Din zori dus la vânat,
El n-are grijă că ea stă
Tot singură-n palat!
El n-are grijă că pălind,
Obrajii ei se trag,
Și nu-nțelege ca el, ei
Atât îi e de drag!
Ar vrea la piept să-l aibă-n veci!
Din ochii viorei,
De-ar scrie el, Trond, ce-amare curg
Azi lacrimile ei! -
Și lângă doamna-i Hildegard
Stă și ea-n zări privind;
Pe când obrajii ei răcesc,
Ai Huldei i s-aprind.
"Auzi! Un corn departe-n văi-"
Și cohii Huldei ard.
"E vântul, doamnă, vânt! E vânt -"
Răspunde Hildegard.
Și ea ridică fruntea, stă
Cu ochi țintiți la Sud;
La altceva gândea.
"E corn! N-auzi? Eu îl aud!"
Încordul așteptării lungi
Și teama o muncea,
Că de-n aievea n-a fost corn,
Dar Hulda-l auzea.
"Ha, iarăși! Nu, eu nu mă-nșel!
Pe cai, tu Alf și eu!
E lipsă d-ajutor" -a zis
Dar parcă-i părea rău.
Și s-ar fi dus, nu s-ar fi dus,
Și capu-i stă plecat;
Așa stă-n luptă omul piu
Cu cel dintâi păcat.
Abia plecă, și p-alte căi
Trond intră în castel;
Viclean zâmbește Hildegard,
Dar aspru geme el.
"Cu Alf?" Obrajii-nălbăstresc,
Și pumnii lui se strâng,
S-aruncă Trond din nou pe cal
Și noaptea-l prinde-n crâng.
Se duce, dar sunt peste el
Puterile ce-l duc;
Ca prins de friguri, toate-i sunt
Nelimpezi, e năuc.
Dar nu era el mânios
Pe Alf, și nici pe ea -
"Halo, tovarăși"!-
"Tu ești Trond?"
El sare jos din șa.
Pe Hulda, brațul stâng, cel drept
Pe Alf, și Trond stă brad,
El trage brațele smucind
Și Alf și Hulda cad.
Un pumn în piept a fost un pumn
De oarbe-nviforări,
S-așterne Alf și sânge-i dă
Pe gură și pe nări.
"Turbatule! De ce-l lovești?
El nu-i de vină" - "Minți!"
Ea fulgeră din ochii mari,
El rumpe buza-n dinți.
Apoi o prinde-n braț, cu ea
Năvală dă pe șes.
El tremura de agitat
Și Hulda l-a-nțeles.
"Dă-mi pace Trond!
Auzi tu, Trond,
Dă-mi pace!" Urlă ea.
"N-ai chiar atâta drept!"
- :Bă am! Ai fost nevasta mea!"
"Și dac-am fost și n-ai putut
Să faci tu ca să-ți fiu,
Sunt eu de vină?" - "Nu știu! Taci!"
- " Da, Trond, nici eu nu știu!
Decât pe mine, când ai drag
Mai mult un codru mort,
De ce-ți bați capul tu, să știi
Ce fel de haină port?"
Dar eu fugea, el tot fugea,
Cu ochii înghețați;
Atunci a prins să-l muște ea
De umeri și de braț.
"Tu! lasă-mă! Și nu mă lași?"
Nebuna se izbea,
El o strângea scrâșnind la piept
Și tot mereu fugea.
Ajuns pe stânci, s-oprește Trond:
Ridică sus , mai sus
Pe Hulda, până peste cap,
Dar când proptind a pus
Piciorul stâng în front mișcând
Din umeri în avânt,
C-un braț întors ea din noroc
Îl prinse de veștmânt -
Un ropot surd și-apoi nimic!
Nevrând s-a îngropat
Cu Julda Trond într-un mormânt
Ca și într-un păcat!
Căci el demult a plănuit
Omor; simțea că-i ard
Plămânii nu, pentru Alf,
Ci pentru - Hildegard!
vezi mai multe poezii de: George Coşbuc
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.