De pe fundul inimii,
ca pe o plantă în somnul negru și gras,
te cresc din imaginație:
vegetație cu dinții galbeni de castor.
Mâna-n cinci colțuri a împietrit așteptând.
Copilă cu părul de piatră neagră
și ochii ca miezul planetei,
odată, ca pe un meteor te-am atins
și de-atunci fierul sângelui meu arde.
Mă luminezi pe dinăuntru
și-n falii mă cutremuri
și mă suni în unde
din ce în ce mai largi pe-o față lichefiată.
Câți arbori, câți bărbați,
câte ierburi și câte femei
și-au desfrunzit osemintele
să-nmugurim pe țărmul acesta?
Întunericul putred din mări
ace de sare în nări
și limba-ncărcată de minerale.
Știu întoarcerea osului în rădăcini;
știu creierii de piatră în decrepitudine;
știu carnea verde că minte
știu mugurii sângelui –
dar înainte de-a fi piatră roșie,
din toată inima arsă:
stea neagră, stea neagră, stea neagră!
vezi mai multe poezii de: George Dan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.