În cetatea cu oaspeţi domneşti
cerul nopţilor se-mparte tuturor,
chipul domnitorului aprins de dor
nu se mai întunecă pe sub fereşti.
Altădată, era forfotă şi zor.
Când intrase moartea-n haine omeneşti,
fiecare i-a-nchinat rachiu în ceşti
ca să aibă pretutindeni mare spor.
Au poftit-o pe la praznice şi nunţi,
cum se cade unui oaspete rar,
chiuiau moşnegii cu-asudate frunţi
şi jucau cu tâlc ca limbile pe jar.
Când căzură ploi subţiri şi reci din munţi,
din cetate numai moartea zâmbea vag, amar...
vezi mai multe poezii de: George Drumur
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.