Era pământul luntre clătinată
Sub ei, purtându-i spre Eternitate.
Vedeau oceanu-n jur, dar cum să poată
Vedea spre ce tărâmuri vântul bate?
Uitau de legea Firii nendurate
Și spaima ce, când zguduiți sunt munții,
Par valuri turmele înspăimântate,
Și păsări fug, și oamenii, mărunții,
Și-arată groaza muți, prin încruntarea frunții.
Traducere Aurel Covaci
vezi mai multe poezii de: George Gordon Byron
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.