Nu ca o ploaie cade-n noi iubirea,
Ci ca o boală de sfârşit de veac,
Care-şi găseşte-n sine izbăvirea
Şi nicidecum la voia vreunui leac.
Mi-e greu să-ţi spun acestea între două
Neaşteptate crize de tăceri,
Dar, ce păstrezi în palme, nu e rouă,
Ci agonia zborului de ieri;
Aşa încât, nu înceta să tremuri
Şi lasă-mă, acum, spre asfinţit,
Să te mai ţin în braţe, ca pe vremuri,
De frica unui ţipăt ascuţit
Care va fi şi ultimul, pesemne,
După atât de multe amânări
Şi-n intervalul arderii solemne,
Topi-ne-vom ca două lumânări.
vezi mai multe poezii de: George Ţărnea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.