Dăm fuga-n veşnicie cu braţele deschise,
Trecând peste sordide lagune de gunoi,
Să ne-ncărcăm de fluturi, să ne-ncărcăm de vise,
Până se schimbă sensul căderilor din noi.
Aşa se face, iată, că-n vară ni se-abate,
Prin carnea tot mai roasă de-atâtea învrăjbiri,
Câte-un fior albastru şi auzim cum bate
Din nou, acelaşi clopot al unei vechi iubiri
Pe care o crezusem definitiv uitată
Sau cel puţin pierdută pe nişte mări de flori,
Dar ea se-ntoarce, totuşi, cât să mai moară-odată
În frigul cărnii noastre de prea bătrâni cocori.
vezi mai multe poezii de: George Ţărnea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.