Nu-mi spune mie, doamnă, cum se moare
Dintr-o iubire cu statut secret –
Mi-e trupul vlăguit de-atâta floare,
Dar nu ascund nimic şi nu regret.
Abia mi-ajunge vremea pentru alte
Crucificări stupide şi groteşti,
În sfera suferinţelor înalte,
Prin care nici cu gândul nu pluteşti.
Sunt disponibil – la aceleaşi mize –
Şi încă foarte bun de împrumutat,
Din pricină de poftă sau de crize
Pentru un timp extrem de limitat.
Nu-mi spune mie, doamnă, câte drame
Încap în carnea mea, definitiv,
Sunt bun de pus, cu porţia, în rame
Şi licitat ca un tablou votiv.
Dar nu prea cred să-ţi fie la-ndemână
Să-mi înţelegi legenda, în vreun fel,
De vreme ce prea suferi să-ţi rămână
Onoarea nepătată-ntr-un bordel.
Iubirea mea, oricum, nu-i de vânzare –
Mult prea nebun fiind şi prea măreţ –
Poţi să te-ntinzi de-acum din zare-n zare,
Greşeala cu poetul n-are preţ...
Şi, tuturor o să le crape buza,
La gândul că vor da de gustul meu,
Strigând patetic: „Ce defectă-i Muza!”
Datoare mie, prin stigmat, mereu.
vezi mai multe poezii de: George Ţărnea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.