Ce-ţi va fi fost, iubito, pân-acum?
Eu dau să plec, tu mă întorci din drum,
Tu dai să scapi şi eu te ţin mai strâns,
Cât de aproape-i de la râs la plâns,
Cât de departe-i de la frig la cald!
Spre seară-n lacrimi sufletul ţi-l scald,
Spre dimineaţă-n soare te îngrop –
Tremurătoare frunză, ca de plop,
Ispititoare carne, ca de măr-
Mă las purtat acestui adevăr,
Mă las cuprins acestor blânde mâini
Şi-acestor sâni fierbinţi, ca nişte pâini,
Din care aş muşca nesăţios,
Rănindu-te, de drag, până la os,
Scăpându-te, de dor, până la gând,
Doar să te văd râzând şi-apoi plângând.
vezi mai multe poezii de: George Ţărnea