Va trebui să născocim candori
acestui suflet fără primăvară,
neştiutor de zâmbet şi culori,
om-jumătate jumătate-fiară.
El vine pur din noaptea lui şi mut,
e-o piatră veche veşnic umblătoare,
se tulbură călcând pe-atâta lut
de parc-ar vrea smulgându-se să zboare.
Noi cei ce creştem cearcănul precoci
şi prăbuşim lumina dintre astre
va trebui să-i aşezăm sub roţi
cărnoase drumuri cu nisipuri aspre.
Va trebui să-l umilim pe rând,
să-i ţintuim copitele-n pietroaie,
să-i lingă flăcările hăţul blând,
să-l hăituiască tropote de ploaie.
Și-ajuns în grajdurile lui jilave,
în pătura-i de sânge şi noroi,
când va privi-n oglinzile bolnave
să-şi vadă chipul semănând cu noi.
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Istrate
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.