Eu port mereu un fel de frică-n voce,
rostogoliri desprinse din abis,
stau îngropat cu toată viaţa-n vis
ca un copil în slava lui precoce.
Lumina, Doamne, n-are început,
eu sunt fragmentul ei dinspre tăcere,
sunt plumbul ce refuză prins în cnut
să taie-n trup cămaşă de durere.
Eu, Doamne, tot mai traversez, recrut,
războaiele virtuţii, ce se cere
cu sufletul captiv într-un sărut,
cu-otrava armelor prelinsă-n miere.
La adăpostul vieţii mele
se-ntâmpă-n întuneric, stele...
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Istrate
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.