Hai să vâslim, copile, înapoi,
să-mpingem calul din cuvânt în sânge,
să rupă umbra care ne tot strânge
în hamurile-i aspre pe-amândoi.
Acolo-n rouă iarba tot mai plânge,
ea ne aşteaptă cu cearşafuri moi
să ne desprindă talpa din noroi,
să ne ferim de-ngheţul ce ne-ajunge.
Hai să vâslim spre calul tutelar,
prin el destinul nostru luminează
alunecarea-n marele cântar
ce ne măsoară pururea o rază.
Vai, pruncule, zăpada n-are rost,
noi mirosim a păsări care-au fost.
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Istrate
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.